Colinda

Vestind naşterea Celui fără de Început al Nostru Domn şi Mântuitor Iisus Hristos.

După o zi de amintire

Călătorind cu bătrâna Dacie, cândva a tuturor românilor într-o zi de toamnă pe un drum de noi neuitat, pe care ne vom întoarce mereu împreună sau fiecare separat la al nostru fost coleg Maftei Ioan Daniel.

Ziua cea mare

O ultimă întâlnire adunaţi în zi de sărbătoare în jurul unei strane, săvârşind slujbă de mulţumire pentru cei patru ani petrecuţi împreună, în care ne-am format caractere modelaţi fiind de profesorii Seminarului Teologic Ortodox ,,Mitropolit Dosoftei" Suceava.

Crearea omului. Omul stăpân şi coroană a creaţiei

Parcurgând cele şase zile ale creaţiei am învăţat din Scriptură că Dumnezeu a creat pământul, cerul şi toate cele ce sunt pe pământ, în cer şi pe cer doar prin cuvânt. El a zis şi toate au luat fiinţă treptat, parcurgându-se mai multe etape în număr de şase zile. În ce-a de-a şasea zi, Dumnezeu aduce la viaţă pe cel căruia i s-au gătit toate cele ce sunt în lume, şi anume omul. Dumnezeu pregăteşte toate dinainte de a-l crea pe om precum slujitorii regali rânduiau din timp locurile pe unde trecea regele pentru a le expune lui îmtr-o stare cât mai frumoasă. Astfel şi Dumnezeu a creat locul, împodobindu-l asemenea palatelor regale, şi mai apoi omul cel pentru care au fost lucrate acestea. De aceea proorocul Moise pentru a arăta importanţa omului şi faptul că toate au fost zidite pentru el, reia în capitolul al doilea al cărţii Facere, crearea omului tratând mult mai amplu decât în capitolul întâi.

Proorocul începe tratarea creării omului prin cuvintele ,,Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2, 7). Comparând crearea pământului şi a cerului cu tot ce sunt ele împodobite cu zidirea omului, observăm că Dumnezeu nu-l crează prin cuvânt precum a făcut până acum ci altfel arătând importanţa lui.

Cuvintele ,, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om” arată precum spune Sfântul Ioan Hrisostom că omul nu a fost creat din pământ ci din țărână, o parte mult mai nepreţioasă a pământului. Astfel Moise a folosit aceste cuvinte, inspirat de Dumnezeu care în nemăsurata lui înţelepciune L-a povăţuit a scrie acestea pentru a ne smeri şi a aminti permanent omului ceea ce este cu adevărat. Deoarece Dumnezeu l-a pus pe om stăpân peste toate cele ce au fost create şi din acest motiv, omul neştiind ce este să-şi imagineze  lucruri mai mari decât ar trebui, Scriptura vorbeşte din nou despre crearea lui arătând din ce şi cum a fost adus la viaţă primul om. Iar prin cuvintele ,,şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă”, Moise ne arată că în acest fel Dumnezeu a dăruit putere de viaţă omului, suflarea fiind finţa sufletului. Ajungând omul fiinţă vie, Moise prezintă cum mădularele trupului erau slujitoare voinţei sufletului, arătând astfel cât de nobil era sufletul primului om zidit, până la cădere, când îl murdăreşte. 

Expunând detaliile despre componenţa omului şi modul cum a fos creat, Moise continuă raltarea demonstrând că omul a fost aşezat în rai prin cuvintele: ,,Apoi Domnul Dumnezeu a sădit rai în Eden, spre răsărit, şi-a pus acolo pe omul, pe care-l zidise” (Facere 2, 8). Verbul   ,,a sădit” nu este folosit de către prooroc  în sensul propriu ci doar pentru a ne face pe noi să înţelegem ceea ce făcuse Dumnezeu pentru om, evidenţiind darul de care s-a bucurat. Dumnezeu a poruncit şi s-a făcut raiul în Eden,  fără ca El să întreprindă o anumită muncă fizică asemenea oamenilor. Vedem scris şi numele locului unde era raiul pentru a nu îndrăzni  cineva să susţină că acest loc era în cer sau altundeva. Ştiind locul vedem pe Dumnezeu cum îi dăruieşte raiul omului prin verbul ,,l-a pus” care nu este folosit cu sens conotativ, ci în acelaşi mod cum a fost folosit şi atunci când au fost creaţi luminătorii, unde Sriptura foloseşte acelaşi cuvânt având acelaşi înţeles. Moise scrie acestea pentru  a expune şi înţelege că Dumnezeu a poruncit omului să locuiască în rai ca să se bucure de toate cele create şi să mulţumească fiind recunoscător Creatorului.

Un alt mod de binefacere al lui Dumnezeu pentru om reiese din cuvintele ,,Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facere 2, 9).Astfel Moise arată cum Dumnezeu porunceşte pământului să răsară pomi frumoşi la vedere şi cu rod bun de mancat, oferind în acest mod celui zidit o vieţuire fără griji având totul din belşug.

După ce Scriptura ne-a învăţat că la porunca Ziditorului pământul a dat tot felul de pomi, ne îndrumă prezentând locul celor doi pomi al vieţi şi cel al cunoştinţei binelui şi răului, deoarece Dumnezeu cunoştea ceea ce i se va putea întâmpla omului neavând o activitate permanentă, şi din acest motiv îi dă o poruncă spre ascultare. Treecând peste râul ce străbătea raiul ne vom axa pe cuvintele proorocului Moise: ,,Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse, şi-la pus în raiul cel din Eden, ca să-l lucreze şi să-l păzească” (Facere 2, 15). Vedem nespusa grijă a lui Dumnezu faţă de omul pe care l-a creat aşezându-l în ,,raiul desfătării”, relatând astfel că acest rai era al bucuriei şi al binelui. După ce Dumnezeu îl aşează  pe Adam în rai, îi porunceşte ,,să-l lucreze şi să-l păzească”, pentru a nu cădea în păcatul trândăviei, pentru că trândăvirea duce la păcat precum scrie Isus Sirah ,,Pune-l la lucru, ca să nu şadă, că multă răutate a învăţat lenivirea” Isus Sirah 33, 32). Din acest motiv Dumnezeu porunceşte omului să lucreze şi să păzească raiul. Astfel  Moise continuă relatarea prin ce-a de-a doua poruncă dată de Dumnezeu omului ,,A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: <<Din toţi pomii din rai poi să manânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit>>” (Facere 2, 16-17). Astfel Dumnezeu îl călăuzeşte pe om ca pe un prieten îngăduindu-i să mănânce din toţi pommii raiului, în afară de cel al cunoştinţei binelui şi răului pentru că atunci când va manca din el va muri. Arătând cele ce erau şi ce nu erau îngăduite proorocul  continuă prin cuvintele: ,,Şi a zis Domul Dumnezu: <<Nu este bine omului să fie singur: Să-i facem ajutor potrivit pentru el>>” (Facere 2, 18) arătând că şi la crearea femeiei Dumnezeu foloseşte aceleaşi cuvinte ,,Să-i facem” cu acelaşi înţeles. Iar cuvintele ,,ajutor potrivit pentru el” nu fac referire la animalele care-l vor ajuta pe om la diferite munci ci fac referire la femeia ce urma a fi zidită de Dumnezeu.

În continuare proorocul ne arată cum Dumnezeu aduce animalele în faţa lui Adam, ca în faţa unui stăpân ,,Şi Domnul Dumnzezeu care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului le aduse la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa că toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam” (Facere 2,19). Astfel Dumnezeu relateză prin gura proorocului că Adam era înzestrat cu o mare înţelepciune. Această aducere a animalelor în faţa lui Adam nu a fost numai pentru a ne arăta nouă înţelepciunea lui Adam ci şi pentru a ne arăta că prin punerea numelor omul este stăpânul lor. Adam a pus nume tuturor animalelor fără a repeta vreun nume după cum spune Scriptura: ,,Şi apus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice: dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui” (Facere 2, 20). Iar cuvintele ,,dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui” arată că deşi animalele au fost create pentru om, nu s-au învrednicit să-i fie ajutor asemenea lui, făcându-ne să înţelegem că lui Adam îi trebuia ajutor o fiinţă asemenea fiinţei sale întru nimic inferioară lui, şi din acest motiv Dumnezeu îi crează ajutor din însăşi substanţa lui după cum ne călăuzeşte proorocul Moise: ,,Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu: şi dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a  făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Facere 2, 21-22). Aceste cuvinte ascund o mare şi bogată învăţătură. Vedem că Dumnezeu aduce asupra lui Adam somn adânc, dar acest somn nu este unul obişnuit, ci un somn  adânc cu o amorţire pentru ca atunci când Dumnezeu a luat coasta din el să nu simtă durere, ca mai apoi aducându-şi aminte de fiinţa carare i-a provocat durere să o privească cu ură şi duşmănie. Din acelaşi motiv Dumnezeu plineşte locul coastei cu carne pentru a nu-i simţi lipsa.

Ca şi la crearea lui Adam Scriptura foloseşte cuvintele ,,a luat” din pricina sclăbiciunii noastre. Iar cuvintele ,,Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie”, ne arată că Dumnzeu nu a alcătuit altă plăsmuire, deoarece femeia trebuia să fie din aceeaşi substanţă cu Adam. Dintr-o părticică mică precum coasta Dumnezeu a făcut femeia fiind o fiinţă întreagă completă şi desăvărşită pentru a-i fi lui Adam sprijin şi ajutor precum spune Sfântul Apostol Pavel ,,Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (I Corinteni 11, 9). Iar cuvintele ,,şi a adus-o la Adam” întăresc ideea Sfântului Apostol Pavel, arătând clar Scriptura că femeia a fost creată pentru ai fi lui Adam asemenea întru toate.

Aducând Dumnezeu femeia lui Adam Sriptura ne arată că el a proorocit zicând: ,,<<Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne in carnea mea; că se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl spu şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup>>” (Facere 2, 22-23). Vedem că Adam nu a pus nume doar tuturor animalelor ci a fost învrednicit şi de darul proorociei. Văzând femeia a zis toate cele ce se întânplase neştiind nimic fiind adormit în timpul creării ei, arătând astfel că o singură dată va fi luată femeia din bărbat, ca mai apoi femeia să nască tot omul. Astfel Adam a proorocit ceea ce se va întampla după cădere.

Facera lumii

Lumea contemporană a evoluat mult din punct de vedere al mentalităţii şi nu numai, faţă de cea din Antichitate sau din Evul Mediu. De aceea individului din prezent îi este greu să perceapă faptul că relatarea fericitul Moise din cartea Facere este pur adevărată fără a-şi aduce un aport personal în scriere ca oricare autor al unei cărţi sau scrieri, iar din acest motiv au apărut diverse teorii despre creare.

Ştiinţa şi filosofia modernă ne-au umplut mintea cu atîtea teorii şi presupuneri despre începuturile universului şi omului, încît, în mod inevitabil, ne apropiem de carte cu idei preconcepute. Unii ar vrea ca ea să se potrivească cu propriile teorii ştiinţifice; alţii o cercetează spre a o combate. Ambele abordări o socotesc ca avînd ceva de spus din punct de vedere ştiinţific; însă alţii o privesc  ca simplă poezie, un produs al imaginaţiei religioase, neavînd nimic de-a face cu ştiinţa.

 Cele mai multe informaţii despre crearea lumii le avem de la fericitul Moise care scrie actul de creaţie a lui Dumnezeu în prima carte din Pentateuh.

Deşi Proorocul Moise nu a trăit în timpul creaţiei, ci cu mult timp după, el a fost binecuvântat de Dumnezeu să relateze cele ce s-au întâmplat. Toţi proorocii au vestit cele ce aveau să se întâmple după ei sau în vremea lor. De aici ne dăm seama că ceea ce a scris Moise este cu desăvârşire de la Dumnezeu. Astfel putem afirma că Dumnezeu a scris prin mâna proorocului Moise.

Prin cuvintele << La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul>>(Facere1,1) , fericitul Moise relatează foarte clar şi fără a lăsa loc de interpretare, faptul că Dumnezeu a creat la început totul din nimic. El se axează pe partea materială: ,, pământ” şi ,,cer”, pentru a le  fi mult mai uşor iudeilor să înţeleagă actul creării, aceştia fiind nepricepuţi în a înţelege crearea lumii spirituale si materiale de catre  Dumnezeu.

După ce proorocul Moise prin inspiraţia Duhului Sfânt a făcut un asemenea pogorământ pentru a fi înţeles actul creării, el a contracarat  toate ereziile prezente şi cele de mai târziu din Biserică şi din toată lumea. Apoi fericitul Moise indică  faptul că ,,Iar pîmântul era netocmit şi gol” (Facere 1, 2), arătând tuturor că pământul a fost înfrumuseţat de Dumnezeu pentru a nu crede cineva că ceea ce primim prin lucrarea pămîntului şi din pămînt se datorează pământului şi din acest motiv să-l cinstim mult mai mult decât trebuie, socotind că ,, binefacerile pământului sunt datorate naturii pământului şi nu datorită Celui ce l-a adus din nefiinţă la fiinţă”.

,, Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Fericitul Moise continuă prin cuvinte scurte şi precise, amintind doar de cer şi pământ lăsând la o parte celelalte fără să precizeze de crearea apelor. Din  întuneric şi adâncul apelor deducem că tot ceea ce se vedea era adânc de ape cuprins de întuneric fiind nevoie de un ,,Creator înţelept” pentru a înfrumuseţa totul. În acest întuneric ,,Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. Sfântul Ioan gură de Aur spune: ,,aceste cuvinte arată că  în ape era o energie plină de viaţă; nu era simplu o apă stătătoare şi nemişcătoare, ci mişcătoare, care avea putere de viaţă în ea. Că ceea ce-i nemişcător este negreşit nefolositor, pe când ceea ce se mişcă este capabil sa facă multe”. Vedem că Scriptura ne spune din timp despre ape pentru că mai târziu Creatorul va da poruncă ca din ape sa fie aduse la viaţă animalele.

Văzând Dumnezeu urâţenia întunericului, a luminat totul precum spune Geneza ,,Şi a zis Dumnezeu <<Să fie lumină>> Şi a fost lumină” (Facere 1, 3), fapt ce ne arată că a zis şi s-a făcut; doar prin simplă poruncă întunericul a fost alungat şi lumina adusă. Iar apoi proorocul Moise scrie în Facere ,,Şi a văzut Dumnezeu că e bună lumina” (Facere 1, 4), nu pentru a arăta că Dumnezeu nu ştia că e bună lumina înţelegând abia după ce a creat-o. El foloseşte aceste cuvinte ,,pogorându-se la chipul în care oamenii vorbesc şi gândesc de obicei”. Asemenea  oamenilor care muncesc un lucru cu grijă şi când ajung la finalizarea lui îl pun la probă lăudând ceea ce au realizat, în acelaşi fel şi Scriptura pogorându-se la slăbiciunea înţelegerii noastre a spus mai întâi cuvintele ,, Şi a văzut Dumnezeu că e bună lumina” (Facere 1, 4). Iar prin cuvintele ,,Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Facere 1, 4) fericitul Moise arată că fiecăruia i s-a rânduit un loc şi un timp potrivit, dându-le atunci fiecăruia numele ce i se potrivea ,,Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte” (Facere 1, 5), împărţindu-le de atunci loc bine delimitat fiecăruia, pe care-l păzesc de atunci şi până acum fiind mărturie pentru noi în a înţelege că totul a fost creat şi aşezat la locul lor de Dumnezeu. După ce a dat fiecăruia un nume şi un loc Sciptura zice: ,,Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua întâi” (Facere 1 5), delimitând astfel o zi prin sfârşitul zilei şi al nopţii.

Dumnezeu putea crea totul într-o clipă, dar nu face acest lucru  pentru simplul motiv că ceea ce a creat nu a creat pentru El, deoarece El este desăvârşit. Datorită iubirii Sale nemărginite crează totul treptat, iar prin proorocul Moise ne învaţă cele ce s-au făcut, cunoscând astfel cele ce dintru început s-au făcut să nu alunecăm în greşelile celor ce judecă îndemnaţi de gânduri.

Să ne iubim părinţii!

       În societatea modernă un trend printre majoritatea tinerilor este cel de a nega părinţii, sau a neglija pe cei care le-au dat naştere şi viaţă. Ne credem atotştiutori, nu acorcăm atenţie sfaturilor primite de la părinţi  şi facem totul aşa cum credem noi sau de multe ori cum suntem influienţaţi de grupul în care ne desfaşurăm activitatea. Ajungând la o vârstă a maturităţii regretăm faptul că la vârsta adolescenţei nu am luat în considerare sfatul părinţilor, dar totuşi ei rămân părinţii noştri iubindu-ne cu aceeaşi dragoste. Să ne iubim mereu părinţii şi să-i respectăm toată viaţa noastră precum şi poetul Adrian Păunescu şi-a arătat respectu lui pentru părinţii lui şi pentru toţi părinţii din lume compunând asemenea versuri.



Mişcarea este recomandată pentru orice categorie de persoane, şi de vârstă.